Primele fundaluri de scenă au constat în peisaje de pânză pictate, înfățișând de obicei arhitectura, peisaje sau scene mitologice. În timpul Renașterii, aplicarea perspectivei liniare a condus la crearea unor fundaluri pictate care transmiteau un sentiment de profunzime, sporind astfel efectul tri-dimensional al scenei.
În secolul al XVIII-lea, scenografii - precum cei din familia Bibiena - au dezvoltat tehnici din ce în ce mai sofisticate pentru efecte de perspectivă și clarobscur în fundalul lor; în special în opera și teatrul de curte, aceste fundaluri au devenit un element esențial în crearea scenelor de grandoare. După Revoluția Industrială din secolul al XIX-lea, progresele în tehnologia mecanizării și a luminii au propulsat și mai mult utilizarea fundalurilor, stabilindu-le ca o componentă standard în genurile moderne ale artelor spectacolului, inclusiv piese de teatru, operă, balet și musicaluri.